Si-a salutat bunica in graba si a anuntat-o ca nu stie cand se intoarce acasa, dar ca are cheie. A inchis usa si-a tras aerul adanc in piept. Si-a strambat nasul, si-a scuturat capul..."urata si murdara scara..". Cobora in graba, iar cand simti lovitura picaturilor marunte si reci de ploaie se simti eliberata. Se opri o clipa cand realiza ca isi uitase unul din telefoane acasa, cel de pe care isi suna ea prietenii, "nici o problema"-gandi ea-"ma pot cauta ei daca se intampla ceva, azi oricum vreau timpul meu." Incepu sa mearga cu pasi mari si desi spre magazin. Avea nevoie de tigari. IN 20 de minute era ghemuita pe-o banca in celalalt capat al orasului, cu o cafea rece in mana stanga, si o tigara inca neaprinsa in mana dreapta. La picioarele ei zaceau 3 chistoace, martore ale ratacirii, si cateva servetele jumulite. Avea privirea fixata-n neant. Din cand in cand se uita la trenurile abandonate pe sine ruginii la 100 de m in fata ei. Acum stia doar ca nu stie. Nimic. Nu intelegea jocul, nu putea sa prinda in imbratisarea intrebarilor ei, nici un raspuns. Incetase sa se mai revolte, insa copilul captiv in trupul ala de femeie nu-i dadea pace o clipa. Ii asalta constientul cu ecouri ale intrebarii "De ce?" si cu resturi din altele, "Dar cum? Cand? De unde? Pana cand?". Avea nevoie de clipele astea, chiar daca era considerata de apropiati cea mai puternica femeie cunoscuta de ei. Stia si ea asta, de aia nu ii era teama niciodata pentru propria persoana. Isi cunostea curajul nebun, iubirea neconditionata pentru viata, dorinta vie de a lupta pana va fi sa fie cazuta, cu rani de moarte, sangerande, in labirintul vietii. Dar mai ales, isi cunostea puterea distructiva. Stia ca poate sa se lase prada impulsurilor si sa ajunga sa faca rau doar pentru propria placere. Si ar fi fericita, ar fi simplu, cel mai simplu. Nu dorea asta insa, se citea in ochii ei, in licarirea aia, inca calda, si pe pielea ei. Avea inca o dorinta aprinsa si o sperata ca poate sa faca lucrurile bine. La modul general insa, pentru ca momentan, numai stia, numai avea nimic concret. Purta o agenda micuta cu ea mai mereu, era calea ei spre evadare, confesare, in momentele in care avea nevoie de un prieten mut, si de-o oglinda curata. Era agenda in care isi scria gandurile, ratacirile, trairile. O scoase din gentuta ei neagra de piele, o privi o clipa, si-o lipi de frunte si ofta adanc. Isi aprinse tigara, trase din ea primul fum pana senzatia de puf i se rostogoli in plamani, apoi o deschise. Isi lua creionul cu mina dintre pagini cu o miscare hotarata si privi foaia inca goala. Iubea creioanele, adora alunecarea grafitului printre gandurile ei, si felul unic in care isi putea recunoaste starea doar privind grosimea si culoarea scrisului, fara a-si reciti cuintele. Cand era furioasa sau grabita, presa grafitul pe foaie, cand era trista il lasa sa alunece construind contururi vagi ale propriei rani, in litere. Cand era fericita scria frumos, constant oarecum, ordonat, continuu iar grafitul nu lasa umbre si cicatrici pe foaie. Incepu sa-si reverse simtamintele si se confunda cu seara. Apoi noaptea o rapi...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Trimiteți un comentariu